„Culisele Sufletului” – Povestea Trupei de teatru de amatori din Târnăveni (1)

Pentru promovarea valorilor pe care le-a avut localitatea, Tirnaveni.ro prezintă în mai multe părți cartea Culisele Sufletului, prin bunăvoința autorului Ioan Burdulea. Cartea este dedicată fostei trupe de teatru de amatori din Târnăveni care a activat până în anii 90. Toți autorii de lucrări similare sunt invitați să colaboreze cu noi în acest demers de promovare ale perioadelor de succes ale Târnăveniului.

Încep aşternerea amintirilor mele în această carte despre teatru, cu câteva constatări cu care sunt sigur că veţi fi de acord. Haideţi să ne gândim, pentru câteva clipe, la ce înseamnă teatrul. Experienţa de privitor la un spectacol de teatru nu este una pasivă. Nu e ca atunci când te uiţi la televizor, nu e nici măcar ca atunci când mergi la cinema. Toţi cei din spaţiul acela mare sunt vii, şi fiecare este concentrat să facă ceva. Firesc, actorii sunt cei care realizează spectacolul; spectatorii iau şi ei parte, cu atenţia lor, cu liniştea lor, cu râsetele, cu aplauzele lor, cu respectul lor şi cu imaginaţia.

Teatrul nu poate face ce face filmul. Pe scenă nu avem pixeli, ca pe ecranul calculatorului; ce se întâmplă pe scenă este produs de corpuri vii care se mişcă în spaţiul real. Teatrul are şi limitările lui. Nu ne arată o cameră adevărată, ea este pictată pe pânză, aparent este doar o cameră; acela nu este un băieţel adevărat, este doar o păpuşă de lemn. Dar aceste limitări lasă loc imaginaţiei spectatorilor, care au libertatea să umple aceste goluri. Noi cu toţii din sală ne prefacem că aceste lucruri sunt reale, ca povestea să aibă loc. Tocmai aceste limitări permit spectatorilor să ia parte la experienţa teatrului. De fapt, limitările impun spectatorilor să se prefacă, să creadă în iluzie. Pentru ca altfel nu merge, nu iese…

Dar rezultatul acestei împărtăşiri colective din imaginaţie şi cu imaginaţie este că povestea pare atunci mult mai reală decât este în realitate, într-un mod aproape straniu. Şi asta vine de la toată lumea, nu numai de la actorii aflaţi sub lumina reflectoarelor. Şi spectatorii din întuneric sunt parte a spectacolului. Şi, când totul funcţionează, experienţa pe care o luăm cu noi acasă este incomparabil mai bogată şi mai plină şi mai magică decât ar fi fost dacă am fi stat pasiv şi doar am fi privit.

Îmi aduc aminte de serile petrecute la teatru, ca şi copil, adolescent, adult, zile care s-au numărat printre cele mai fumoase din viaţa mea. Dacă nu aş fi văzut aceste lucruri magnifice, viaţa mea ar fi fost mult, mult mai săracă spiritual. Teatrul ne face inima să vibreze şi ne hrăneşte sufletul, ne îmbogăţeşte cu încărcătura frumosului nedefinit pe care îl simţim de abia când s-au scurs ore după spectacol.

Când suntem adulţi şi dacă suntem suficient de norocoşi să avem obişnuinţa de spectatori, atunci ne găsim singuri drumul spre teatru.

 De ce am scris despre activitatea unei trupe de amatori care a avut succes pe care foarte multă lume a apreciat-o la vremea respectivă? Pur şi simplu ca să nu se uite realizările anilor de muncă, de împliniri, de mari satisfacţii. Colectivul de oameni inimoşi care a facut şi mai cunoscut în ţară un oraş muncitoresc cu frumoase şi apreciate tradiţii care din păcate acum a devenit anonim pe toate planurile, sigur merita câteva pagini într-o carte.

Am ajuns în Târnăveniul speranţelor. În Şcoala profesională, în anul 1970 s-a pus în scena ,,Un pedagog de şcoală nouă” de I.L Caragiale sub îndrumarea unor pasionaţi de frumos, doamna profesoară de română Eugenia Tolan (Hantău) şi domnul jurist Şimon Tiberiu, rolul interpretat fiind cel al pedagogului…

A urmat un fermecător rol ,,Alagrec” în ,,Geamandura” alături de nişte oameni minunaţi, prof. Burs, Munteanu, Socaciu, rol pe care-l împărţeam cu Adi Matei. Firesc în debordantul tinereţii, al entuziasmului, au urmat multe genuri artistice pe scena Casei de Cultură din Târnăveni, de la teatru la prezentări de spectacole, brigăzi artistice, spectacole de divertisment. Nu m-am îndepărtat de scenă nici pe timpul stagiului militar, unde am avut şansa să colaborez în foarte reuşite spectacole de divertisment cu nume care pe parcursul anilor au devenit cunoscute. Odată cu lăsarea la vatră, paralel cu colaborarea în cadrul Casei de Cultură, am început activitatea artistică la Clubul Muncitoresc al Combinatului Chimic, unde de altfel am cunoscut cele mai mari satisfacţii şi împliniri artistice. Din acest moment s-a înfiripat, la început timid, dorinţa de a închega un colectiv artistic care să abordeze piese de teatru. Nu am competenţa şi mai ales documentaţia care să-mi permită tratarea frumoaselor realizări ale înaintaşilor noştri în ale teatrului, care au adus mari bucurii celor care iubeau sincer acest gen de spectacole. În cadrul clubului a activat cu ani în urmă, un foarte valoros nucleu teatral cu rezultate la care începeam să visăm şi noi cei care începuserăm reclădirea tradiţiei. Unul dintre primii colegi cu care am început frumoasa noastră călătorie teatrală de aproape două decenii a fost Tiberiu Vulea, care, prin calităţile sale incontestabile de bun organizator, a rămas până la finalul aventurii noastre scenice, mentorul trupei. Nucleul s-a format relativ greu la început. Repetam după-mesele aproape zilnic, paralel şi cu montarea altor spectacole de muzică populară, uşoară, brigăzi artistice, aspecte asupra cărora nu mi-am propus să zăbovesc. Colectivul care s-a înhămat la căruţa care ducea în timp la succese teatrale nebănuite pentru noi, era format din pasionaţi din diferite sfere profesionale: proiectanţi, ingineri, operatori, chimişti, lăcătuşi, strungari, sudori, jurişti. Primele două piese într-un act au fost ,,Detectivul comunal” şi ,,Preşul” jucate după două luni de repetiţii în faţa a vreo 10-15 prieteni care au avut răbdarea să ne aplaude. Era în anul 1976, directorul clubului fiind în aceea perioadă Vasile Bârsan. Regia a fost semnată de domnul Tibriu Şimon. Prima distribuţie din care se va forma încet, dar sigur Teatrul muncitoresc din Târnăveni a fost în ,,Dectectivul comunal” următoarea: (ordinea de afiş) Nelu Burdulea – Petrică, Tibi Vulea – Moş Nae, Fiorello Fabriş – Gică, Nelu Fodor – Zdrelea, Sandu Damian – Biju, Nelu Spinean – Gelu, Elena Muntean – Zdreliţa.

Nu ştiu de ce şi astăzi am împresia că acei prieteni au petrecut alaturi de noi, la prima premieră, mai mult la gândul berii care urma s-o bem împreună, prieteni care erau destul de sceptici în ce priveşte viitorul nostru teatral. Îndrumaţi de domnul Şimon cu un tact pedagogic rar întâlnit care avea un adevărat cult al scenei, mânaţi de pasiune, dar mai ales de o ambiţie poate nefirească pentru unii, am continuat. Începutul fiind pornit, mulţi alţi tineri care aveau pasiune de teatru și doreau să-şi petreacă timpul liber într-un mod benefic, au devenit în timp interpreţi de bază ai colectivului. În nebunescul pasiunii, fără să realizeze că efortul din timpul repetiţilor şi spectacolelor le vor aduce atâtea satifacţii şi unora chiar întemeierea de familii fericite, firescul frumosului a contiuat. Câţiva componenţi ai nucleului care începea să prindă contur, am susţinut examen la Şcoala Populară de Artă din Tg-Mureş, clasa Prof. Mihai Gingulescu, apreciatul actor al Teatrului Naţional din Tg-Mureş. Primul care s-a încumetat în această experienţă în necunoscut a fost Tibi Vulea, care, după absolvirea celor doi ani de regie, a avut puterea de a ne convinge să încercăm ce nu visam în entuziasmul nostru, acumularea unor cunoştinţe care, pe parcursul multor ani, ne-au fost de un real folos. Ce a mai însemnat pentru mine şi sunt convins şi pentru colegii mei Şcoala Poulară de Artă? Semnul unei discipline teatrale, atenţionarea spre logică, spre documentare, tratarea într-un alt mod al actului de creaţie. Pe lângă firescul pasiunii (repet) după fiecare curs conştietizam că trebuie să avem o cu totul altă percepţie faţă de text, de mesaj, de personaj. Se aşternea încet, dar sigur aceea responsabilitate neimpusă, dar obligatorie, care te frământa cu trecerea fiecărei zile de repetiţie. Te măcina personajul, încercai să uiţi totul înaintea spectacolelor, să te transpui sub costumaţie în eroul pozitiv sau negativ pe care-l aduceai din culise în scenă. Tactul de a forma amatori pentru o anumită atitudine faţă de spectator şi spectacol îi aparţine într-o covârşitoare măsură adevăratului nostru pedagog Mihai Gingulescu. Aici, în această şcoală, am realizat la ce muncă nobilă ne-am înhămat, eforturi pe care nu le regretăm nici astăzi şi care s-au materializat prin atâtea momente de satisfacţii pentru noi, dar mai ales pentru spectatorii noştri. Sigur că pe parcursul anilor a intervenit o experienţă pe care în special regretatul Traian Costea, regizorul alături de care am avut cele mai mari succese, a ştiut să o exploateze şi cel mai important lucru, s-o valorifice. Cursanţii şi absolvenţii şcolii au fost Maria Mlădin, Dorina Demeter, Rora Demeter, regretatul Ioan Cucerzan, Sandu Damian, Fiorello Fabris, Nelu Burdulea.

Va urma…