„Culisele Sufletului” – Povestea Trupei de teatru de amatori din Târnăveni (2)
Pentru promovarea valorilor pe care le-a avut localitatea, Tirnaveni.ro prezintă în mai multe părți cartea Culisele Sufletului, prin bunăvoința autorului Ioan Burdulea. Cartea este dedicată fostei trupe de teatru de amatori din Târnăveni care a activat până în anii 90. Toți autorii de lucrări similare sunt invitați să colaboreze cu noi în acest demers de promovare ale perioadelor de succes ale Târnăveniului.
Am făcut naveta după mesele cu autobuzul la Tg-Mureş indiferent de condiţile meteo uneori destul de neprietenoase, mai ales iarna, dar dorinţa de a termina ce am început şi mai ales cursurile extraordinare în care entuziasmul a fost potolit cu noutăţile pe care nu le puteam întâlni niciodată, nicăieri în afara școlii, au fost determinante în evoluţiile noastre în timp. Şcoala am terminat-o după doi ani. Firesc, în ultimul an am pregătit şi spectacolul de absolvire cu piesele ,,Iarna regilor” de Mihai Georgescu şi ,,Picătura de venin” de Gheorghe Vlad în regia profesorului diriginte Mihai Gingulescu şi Tibi Vulea, spectacol în care au jucat şi alţi colegi din cadrul clubului. Distribuţia în ambele montări a fost următoarea: Nelu Burdulea, Tiberiu Vulea, Nelu Cucerzan, Fiorello Fabriş, Dorina Demeter, Rora Demeter, Maria Mlădin, Sandu Damian, Stela Bârsan, Zoia Monea, Anica Coman, Minerva Duca, Ştefan Câmpeanu, Simion Nan, Ioan Cândea şi copilul Sorin Lechinţan. Scenografia spectacolului a fost semnată de Genu Bălescu, regia tehnică, Nelu Burdulea şi Nelu Cucerzan.
Cam din această perioadă a intrat în ,,spatele cortinei” un om deosebit, cel care, cu o bunătate greu de definit, o discreţie pe care n-o mai prea întâlnim astăzi, directorul Clubului Muncitoresc, Nicu Suciu. A fost omul care a ştiut, riscând în faţa ,,şefilor” pentru colectivul pe care-l iubea să ţină tot timpul, atmosfera benefică după repetiţii şi spectacole, ceea ce nu era deloc puţin. Caracter deosebit, om cu o moştenire sănătoasă de famile, având o mamă discretă şi fermecătoare în bunătatea ei, (care a fost în stare să pună pe masă, într-o seară de decembrie, jumătate din porcul sacrificat de sărbători pentru o trupă nebună) şi un tată artist desăvârşit, dar tot atât de modest şi de adevărat. Aceasta a fost pentru noi frumoasa familie a regretatului Sever Suciu. Pentru teatrul nostru, directorul prieten, Nicu Suciu a fost mănuşa potrivită pe mâna potrivită. După destituirea nemeritată a lui Nicu, un gol a pus stăpânire pe trupă. N-a mai reuşit nimeni să creeze acea atmosferă benefică în cadrul colectivului deşi succesele au continuat. Sigur că cei care iubeam teatrul nu ne-am lăsat prinşi în capcana intrigilor care, firesc, au apărut, invidia apare mai repede ca o ciupercă otrăvitoare. Mulţi eram cu familii, cu copii, şi făceam eforturi pentru a ne vedea munca răsplătită. Aici a fost marele examen, marea încercare a colectivului. Maturitatea, caracterul, seriozitatea şi, mai ales, experienţa de scenă a multora dintre interpreţi şi-a spus cuvântul, evitând scenarile penibile care începeau să se creeze în jurul unui colectiv fantastic. Adevărul nu poate fi combătut, chiar dacă, pe moment, păcatul pare că triumfă.
După premieră au început şi aprecierile vizavi de efortul nostru, a urmat chiar şi un premiu, primul în activitatea mea artistică. A început sprijinul concret de care am beneficiat, mai ales moral, extraordinar din partea organizaţiei de partid prin secretarul ei, Spineanu Teodor, al sindicatului prin preşedinţii Horvat Mihai și mai târziu, Mate Ştefan, al marelui caracter, omul pasionat de artă director general al combinatului, Ioan Boitan, care prin aprecieri şi sfaturi ne-a însufleţit optimismul şi care, cel mai important lucru, credea în viitorul trupei. Sigur că odată cu înfiriparea ideii de spectacole de anvergură au urmat şi unele şicane din partea conducerii secţilor unde munceam, a unor colegi invidioşi în momentele când eram învoiţi din producţie. Erau firesc învoiri pentru pregătirea premierelor sau a turneelor, nu puţine pe care le-am efectuat în aproape toată ţara. Dar cum românul are suflet mare, tot acei colegi şi nu puţini au fost alături de noi încurajându-ne, mai ales cu prezenţa la spectacole. Și aici există o diferenţă între profesionist şi amator. Cel care, ca actor, îşi ia leafa de la stat, după ce cade cortina în foarte multe situaţii, rămâne singur, sau aproape singur, fără să se bucure de spiritualitatea pe care o oferă celui care a plătit biletul şi care poate, a doua zi l-a uitat. La nivelul amatorului, al trupei noastre din Târnăveni, nu a plecat niciun interpret după un spectacol acasă, fără o îmbrăţişare pe care de multe ori nici nu ştiam de la cine vine. E foarte greu şi fac eforturi mari să rememorez toate clipele de-a dreptul unice pe care le-am trăit alaturi de interpreţii care au iubit teatrul de amatori, dar mai ales Târnăveniul. Sigur ei sunt dragii mei colegi de partitură teatrală, împreună şi alături de care am demonstrat pe micile şi marile scene ale ţării (fără exagerare) că Târnăveniul, în afara recunoscuţilor actori profesionişti Liviu Crăciun, Ion Riţiu, Rora Demeter, a avut un TEATRU pe care l-a meritat şi pe care l-a iubit. Dacă din secretul niciodată definit al reflectorului care din întunericul totdeauna uitat şi care fără cuvântare este prietenul protagonistului, poţi prinde ca interpret o lacrimă a unei bunici, un hohot sincer de râs al unei fiinţe de 5-6 ani ,,un jos pălăria” venit din partea unui om civilizat, atunci nu poţi regreta nimic. Dacă un dascăl care ţi-a dat şi note mici nu bănuia că poţi realiza un lucru nobil, dacă un absolvent de gimnaziu sau liceu te aplaudă la unison înseamnă că nu ai transpirat degeba sub nemiloasa lumină și căldură a culiselor. Dacă a doua zi după spectacol te saluta portarul combinatului, te felicita întregul colectiv alături de care luai salariul, dacă unii cunoscuţi îţi spuneau ,,îmi pare rău că nu am putut veni aseară, dar vin săptămâna viitoare”, atunci aveai satisfacţia lucrului bine făcut şi simţeai că nu ai trădat şi că eşti un ACTOR în conştiinţa privitorului. Îmi cer scuze cititorilor, tot ceea ce am scris sunt amintiri ale timpului, nu stăpânesc din păcate o cronologie. Nu mă supără, nu am pretenţia de a nu fi judecat, memoria atât cât mă ajută a fost totuşi de partea mea şi de ce nu şi a dumneavoastră. Vor fi pe parcursul cărţii crâmpee din presa vremii şi opinii ale unor avizaţi. Dar să continuăm. A urmat înhămarea la munca istovitoare şi necunoscută în realizarea marilor spectacole în trei acte. Girul de Teatru Muncitoresc l-am dobândit în anul 1979. După montarea pe scena naţionalului Târg-Mureşan a spectacolului ,,Adolescenţii” (Un petec de cer) de I.C. Cătina, comedie în trei acte, în regia actorului Constantin Săsăreanu, spectacol cu o distribuţie pe care am invidiat-o, prin cailtatea de excepţie a actorilor profesionişti, ne-am trezit cu textele în faţă, pentru aceeaşi scriere şi mai ales cu acelaşi dirijor la pupitrul regizoral, Constantin Săsăreanu. Un caracter deosebit, un mare pedagog şi mai ales un iubitor al amatorilor. A fost primul producător al unei montări de excepţie la nivelul teatrelor neprofesioniste. Decorul impunător, se juca la două nivele, o concepţie regizorală cu totul nouă pentru noi.
Se instaura, pe lângă bună dispoziţie, munca şi responsabilitatea faţă de repetiţii, faţă de viitorul spectacol. Timpul trecea, repetiţile decurgeau normal, se apropia fără să conştietizăm premierea.
Nici acum nu realizez cum toţi interpreţii acestui memorabil spectacol am trecut cu o uşurinţă nefirească de premieră. Cred că mulţi dintre noi am tremurat mai tare a doua zi decât la deschiderea cortinei.
Începeau să încolţească mugurii responsabilităţii, am trecut de joaca care n-a unit în acest colectiv şi au apărut la unii gânduri de renunţare. Dar, odată cu spectacolele care au urmat, am realizat că scena a devenit a doua şi necunoscuta în continuare profesie. A fost o piesă cu tineri, despre tineri, pentru tineri. Nici că se putea mai bine pentru noi. Aşadar, caietul de sală al premierei Teatrului Muncitoresc al Combinatului Chimic Târnăveni care a avut loc în martie 1980, îi cuprindea pe : Vulpescu – Tibi Vulea, Doamna Clara – Lucreţia Vulea, Stănescu – Fiorello Fabriş, –Vasile Ani, Sorescu – Sandu Damian, Doamna Mara – Terezia Silveşan, Doamna Cezara – Rora Demeter, Bănuţ – Mircea Hancu, Vlăduţ – Costel Ignat, Codruţ – Nelu Burdulea, Daniela – Aurelia Moise, Marcela – Maria Mlădin, Anabela – Minerva Duca, Graţiela – Rodica Bilca, Dorina Demeter şi ca să nu fie treisprezece, Magnetofonul. Scenografia Gyorgy Szakacs, ilustraţia muzicală Vasile Boni, ambii de la Teatrul Naţional Tg-Mureş, regia tehnică Nicolae Suciu, sufleur Bende Ildiko, sonorizare Szasz Alexandru.
Succesul premierei şi cele 70 de spectacole pe care le-am susţinut cu ,,Adolescenţii”, atât în municipiu, cât şi în turneele care au urmat au fost extraordinare. Simţeam iubirea şi aprecierea privitorului, setea pentru spectacolul de teatru, spectacol care nu poate fi înlocuit cu nici un mijloc modern. Ion Cazan-Cătina s-a născut la 6 iulie 1929 în oraşul Titu, ca fiu al unui muncitor ceferist. Concomitent cu activitatea profesională s-a ocupat intens de pictură şi grafică. Marea sa pasiune a fost însă teatrul. Piesa ,,Un petec de cer” ( Adolescenţii ) a fost prezentată în premieră absolută la Teatrul de Stat din Arad, la 28 mai 1969, în regia lui Dan Alecsandrescu. La 3 septembrie 1977, I.C. Cătina moare fulgerător. Au rămas de la el mai multe piese, de genuri diferite, care îşi aşteaptă reprezentarea.
Câteva opinii despre piesă. Autorul Ion Cazan-Cătina ,,De ce am scris ,,Un petec de cer”? Nimic mai simplu. Viaţa mi-a dat brânci. Într-o zi s-a declanşat resortul. A fost de ajuns un fapt, un obişnuit fapt cotidian. Şi faptul m-a tot bântuit până când, într-o zi, m-am hotărât să apuc zdravăn de chică, adică toată vânzoleala aceea trainică din mine. Şi aşa s-a izvodit ,,Un petec de cer” în fond cerul unei generaţii”. ,,Am scris totul febril, cu sufletul în palmă, emoţionat până la ardere”.
Va urma