O nouă carte de Răzvan Ducan: ”AȘTEPT O FARFURIE ZBURĂTOARE CĂREIA SĂ-I ZIC MAMĂ”

POEZIA DE ZI CU ZI, PÂNĂ LA ULTIMUL POEM

Puțini sunt cei pentru care, ca în cazul lui Răzvan Ducan,

poezia să fie atât de vital inclusă în rețeta existențială a fiecărei

zile. Ca mod de a fi asumată „clipa cea repede”, ca mod de a

pune întrebări lumii și ca mod de a da răspunsuri la toate

provocările timpului.

De aceea, poezia lui Răzvan Ducan e profund biografică

și în developarea propriilor trăiri, dar și în radiografierea

impulsurilor acute ale cotidianului.

Poezia e formula prin care Răzvan Ducan își scrie

jurnalul său, reținând din tumultul zilei ceea ce este relevant,

tradus apoi în metaforă, fără complexe, fără prejudecăți, poetul

fiind mereu de veghe, rămânând atent la mersul lumii, de

parcă i s-ar fi atribuit o astfel de supremă responsabilitate.

De aceea, poezia lui e și una de atitudine socială, de

reacție la orice iese din ritmul normal, din firescul vieții. De

aici spaimele și temerile ca presentiment al apocalipsei, al

neantizării, al unei fatalități, într-o viziune catastrofică finală:

„S-ar putea să fie unul dintre ultimele mele poeme, / Iar voi să

fiți unii dintre ultimii mei cititori”, „S-ar putea ca față de

patimile noastre, / Să fie parfum de trandafiri, răstignirea lui

Iisus”. „După 80 de milioane de ani, vă anunț trist,/ Că oamenii

sunt noii dinozauri”. (S-ar putea).

Spectrul morții îi pare atât de hidos, încât imperativul

său e chiar resemnarea de a se mai da viață unor noi ființe: „E o

reîntoarcere spre peșteri,/ Căci sufletele s-au atrofiat;/

Rămâneți în ovule și spermă,/Zigotul însuși s-a resemnat”.

( Rămâneți în spermă, rămâneți în ovule)

Deși speriat că „S-ar putea să nu ne mai bucurăm

nicicând, /De dulcea inutilitate numită poezie” (S-ar putea),

Răzvan Ducan apelează tot la poezie ca mijloc de a a reacționa

la răul care se prefigurează în orizonturile lumii.

Poezia lui e și un semnal de alarmă, un strigăt de

disperare și de revoltă totodată, în fața crizelor și încercărilor

neașteptate – sanitare, sociale și, nu în ultimul rând, morale,

crize care ne duc spre opțiuni paradoxale : „De aceea am ajuns

să regretăm răul cel mai mic,/ Dintre cele două rele”.( Răul cel

mai mic).

El continuă și să își consolideze civismul, una dintre

direcțiile pe care poezia sa și le-a asumat, reabilitând, astfel, un

gen compromis prin deturnări de angajament ideologic.

Poetul rămâne,totuși, cu un dram de optimism, pentru că

el nu crede „în chimia capului plecat,/Și nici în fizica de la

colțul infamiei”. „Nu cred că vom da libertatea de-a fi „români

și punctum”,/Pe „davai ceas, davai palton”. (Nu pot să cred)

Pe urmele lui Friedrich Hölderlin („La ce bun poeții în

vreme de restriște spiritual”), Răzvan Ducan reiterează

interogația: „Ce să facă un poet cu poezia lui într-un război?”

Răspunsurile lui sunt tot întrebări: „Să-i fie poezia armă

incendiară ca să aprindă imaginația,/ iar el, poetul, capătul

material al acesteia, / chemat să completeze un gol al statisticii

cărnii de tun??” Încearcă, totuși, și un răspuns ironic-amar: „nu

știu ce să facă un poet și poezia lui într-un război./ Știu în

schimb ce să facă războiul în fața poetului și poeziei lui. //Să se

facă mic, negru și să se ascundă sub o unghie!” (Ce să facă un

poet cu poezia lui într-un război?)

Răzvan Ducan recurge la un arsenal lexical debordant,

adeseori contrariant, în construcții metaforice surprinzătoare,

inedite, din altfel de „bube, putregaiuri și noroi”, arghezian, el

are revelația altor „cuvinte potrivite”. Formația sa tehnică îl

face să recupereze și termeni aparent incompatibili în logica

realului, care însă, în logica poetică, au forță imagistică.

Așteptând „o farfurie zburătoare căreia să-i zic(ă) mamă”,

Răzvan Ducan se întâlnește din nou cu poezia care îi

certifică fără echivoc identitatea sa poetică de mare altitudine.

NICOLAE BĂCIUȚ

”AȘTEPT O FARFURIE ZBURĂTOARE CĂREIA SĂ-I ZIC MAMĂ” de Răzvan Ducan, Ed. Vatra veche, 2022, 115 pg. format A5.