PUNCTUL DE VEDERE: ADEVĂR

Plouă. Îmi place ploaia, mă scuteşte de plâns în zilele în care-şi udă florile şi buruienile, vara. Dar astăzi n-a plouat destul. În adâncul mut al tăcerii mele, ceva se petrecea. Ceva vorbea fără cuvinte. Oaspeţi neaşteptaţi ai zilei, gândurile, nu au putut să nu-mi ghicească povestea ochilor şi-a lacrimilor ce mi s-au prefăcut în izvor verde, limpede, şi-a curs şi-a tot curs… Îl recunosc. E izvorul care, asemeni Târnavei, mi-a potolit setea de cunoaştere şi mi-a răcorit de-atâtea ori râsetele şi dorinţele. Astăzi, însă, mor de stete de înţelesuri chiar pe malul acestuia. Nu te recunosc, Oraş al sufletului meu. Unde-ţi sunt ciripirile aurii ale zilelor care mă îndemnau să privesc in adâncul adevărului tău, ca să-nvăţ să-ţi admir nu numai ochii ci şi oftatul? Nu-ţi mai recunosc nici locuitorii, altădată împăcaţi, plimbându-se senini sub catedralele pomilor străzilor, acum, feţe şterse, cu o suferinţă şi tristeţe mocnind adânc in suflete. Nu mai înţeleg nici eu, şi, ca restul oamenilor, mă întreb: De ce să te mai caut azi, Târnăveni, în taina apelor care acum îmi cântă doar tristeţea, nu şi fericirea?
Se pare că luminile acelea strălucitoare ale festivalurilor şi evenimentelor recente din oraş au luminat înăuntrul nostru mai mult decât ceea ce urmăreau organizatorii. Au luminat comportamentul nedemn al multora, ascuns până acum sub o umbră groasă de indiferenţă, dar au luminat şi pasivitatea şi nepăsarea altora. Au aprins însă în noi şi o imperativă dorinţă de schimbare!
Oraşul meu, eşti o casă-n care mi-am zidit un vis; însă teama că, într-o zi, celelatle ziduri ale tale se vor prăbuşi peste mine provocându-mi sfârşitul, mă încearcă prea des ca s-o mai pot ignora. Iar gândul că, în timp ce eu mă gândesc, egoistă, la propriul viitor, o mamă şomeră pe nume Alexandra îşi plânge izvorul lacrimilor amare pentru fiul său bolnav de leucemie, trăind fără speranţa zilei de mâine, fiindcă spitalul din Târnăveni nu deţine facilităţiile necesare pentru a-i furniza micuţului medicamentele necesare, mă îngrozeşte. Nu pot decât să mă întreb, încă uimită de această tragică poveste, câţi alţi cetăţeni deznădăjduiţi de propriul oraş, asemeni Alexandrei, există în această clipă prezentă, atât de crudă dar adevărată? Pe de altă parte, vorbim despre diferenţele şi problemele rasiale însă implicarea se rezumă la vorbe fără impact, risipite de vânt.
De ce ţi-am pus oare ţie, Oraşul meu, o mie de întrebări, încredinţându-mi viitorul în mâinile tale, chiar dacă ştiu că aş fi mai împlinită în oricare alt oraş străin? Poate ştiind că nu-mi vei răspunde niciodată. Ori că răspunsul învălmăşit e tocmai în cuvântul acelor alte oraşe viclene, geloase că, în ciuda a tot, te iubesc numai pe tine? Dragostea o birui prin dragoste. Ideile prin idei. Mă vindec de dorinţa de a te admira, de a-ţi mai acorda milioane de „o a doua şansă”, Oraşul meu, prin fiecare nelegiuire morală sau fizică la adresa ta pentru care nimeni nu pare să mişte un deget.
Chiar dacă nu-mi stă însă în putinţă să ma autodeclar, aş vrea să cred că sunt o martiră pentru suferinţa mea şi-a tuturor celorlalţi care simt ceea ce simt eu. Târnăveni, cât timp te mai iubesc, eşti încă viu şi aşa cum te ştiu eu, fântâna mea de plâns şi poezie, părinte pierdut, şi, ca un gând autodistructiv, dar care nu-mi dă pace, mi-aş da sufletul la schimb pentru a vedea cum te scuturi în sfârşit de această umbră de indolenţă şi nedreptate care te-a acaparat în ultimii ani.
… Când casa părintească ne va chema împreună, îmi voi găsi singură drumul înapoi. Voi lua calea ridurilor adânci ale şoselelor, crăpături ale asfaltului pe care le cunosc ca-n palmă şi urăsc deopotrivă, mă voi lua după praful clădirilor vechi străjere şi, într-un final, răpusă de propriile arme care-mi dădeau puterea să cred că pot schimba ceva, mă voi resemna şi eu, ca toţi ceilalţi, la gândul că fără aceste probleme, „acasă” nu ar mai fi „acasă”, oricât de plină de defecte, de greşită şi uneori dispreţuită ar fi ea.

Adela Cândea