PUNCTUL DE VEDERE: CAPSULA TIMPULUI

„Mă înclin în faţa existenţei. Mă arunc de pe piscul clipei în hăul timpului şi, ca un ecou…Sunt eu sau nu mai sunt? Este oare viitorul un prezent? ..”
Am privit trei zile de sărbătoare, animate de atracţii nonconformiste, atracţii născute aici, acasă, – reprezenţatii ale majoretelor, dansuri populare si de societate deopotrivă, concursuri sportive, performanţe vocale ale celor mai îndrăgiţi artişti –sub ideea unei piese de teatru la scală supradimensionată, cu sare şi piper, momente de uimire, de euforie. Iar spectatorii-, în cunoştinţă de cauză, au reacţionat diferit. Cortina căzu peste primul act al acestui spectacol complex şi o lumină veselă, de speranţă, inundă imensa „sal㔺i anunţă actul următor. Tot acest tumult al situaţiei şi intenţia acestui eveniment nu a făcut decât să-mi indrepte din nou atenţia către subiectul său de drept, principalul motiv al acestei sarbatori: împlinirea a 735 de ani de la prima atestare privind existenţa oraşului Târnăveni. În acest caz, mi-am închis ochii sufletului şi am deschis ochii fiinţei mele către pictura iconografică „Tărnăveni”, sub reflecţia noului album de artă semnat Iuliu Moldovan. Cuvintele sunt semnătura scrisă a istoriei, a faptului că am fost, suntem şi vom fi aici, însă derularea imaginilor acestor locuri pe care toţi credeam că le cunoaştem atât de bine, trecute prin experienţa marcatoare a schimbării şi a transformării, impreună cu sentimentele care li se alătură, este de neconceput in cuvinte, recunosc chiar şi eu. Am privit Târnăveniul ca pe o pictură, supradimensionată in spaţiu şi timp, tridimensională in direcţie şi inţeles, mixtă între trecut şi viitor, tradiţie şi noutate, cu mozaicuri ale texturilor, ale culturilor si etniilor care coexistă intr-o panoramă plină de emoţie pitorească şi patriotică ce creează cu adevărat o operă pentru încântul ochilui interior al sufletului. Am privit Târnăveniul ca pe o peliculă pe pânză albă, mare, întinsă, dezvăluindu-şi secretele locurilor şi oamenilor de onoare mândrii de locul în care s-au născut, la marginea Târnavei şi sub ocrotirea bolţilor pomilor străjeri de peste veacuri, pentru cei care sunt prea obişnuiţi cu asemenea privelişti involburate de taine ca să mai încerce a le desluşi.
Intuiesc să cred că orice oraş are epocile sale ciclice de înflorire a artelor, a ştiinţelor, a inteligenţei. Cred că suntem in plin început al unei întâmplări de asemenea importanţă. Există scântei pretutindeni din partea celor care reprezintă viitorul Târnăveniului. Nu puţini au fost cei care au simţit că aceste scântei de început au nevoie de o bază solidă pentru a evolua la următorul stadiu – o bază de nădejdea şi consistenţa betonului, puternic ancorată în timp şi in istoria ce continuă să-şi scrie actele de onoare chiar in momentul prezentului. Alături de acestea, scânteile speranţei, ce a constat in mici amintiri şi gânduri, bucăţele desprinse din sufletul fiecăruia dintre noi, făgăduite viitorilor „noi” de peste 50 de ani, au avut şi sprijinul delegaţiilor străine, binecuvântarea bisericii, prin sfinţirea Drapelului, şi voinţa şi dedicaţia Primarului oraşului de a fi alese pentru Capsula Timpului cu speranţa de a fi redescoperite peste 5 decenii.
Însă un monument nu se creeză prin definitie şi nici nu există o metodă definită care să creeze senzaţia de solemnitate şi admiraţie în faţa acestuia. Un monument ţine de posibilităţile semtimentelor gândirii omeneşti de a-şi pune amprenta întru a creea lucruri cu caracter monumental. De aceea, este nevoie de credinţa si susţinerea tuturor celor care cred şi au crezut mereu în adevăratul potenţial al oraşului pentru a menţine aprinsă flacăra speranţei, pe orice plan care vizează aşteptările pentru viitor in următorii 5, 10, 50, 100 de ani.
Iar peste 50 de ani, ca şi cuplurile premiate weekendul acesta pentru sărbătorirea nunţii de aur, vreau să îmi redescopăr cu plăcere şi emoţie propria scânteie a speranţei din Capsula Timpului şi să simt că, într-adevăr, am trăit cu adevărat şi nu am întâlnit ziua în care m-am trezit goală pe dinăuntru, mai singură şi mai bătrână, întrebându-mă cum de n-am ştiut să preţuiesc lucrurile care mi se păreau, cândva, datoare să existe…

Adela Cândea cls.a VII-a
(câştigătoarea concursului „Cei mai talentaţi elevi”)