PUNCTUL DE VEDERE – FESTIVALUL TINERETULUI

Cu toţii avem zile când imboldurile inimii sunt mai puternice decât raţiunea, sau orice altă logică. Cu toţii avem nevoie de frumuseţe, de muzică, de poezie, de retrăire interioară, ori de exteriorizarea acestora. Şi atunci sufletele noastre, flămânde de senzaţii noi, dau fuga la margine de orizonturi să-şi aştepte evadarea din viaţa monotonă. Ar vrea să audă şi ele melodia – uneori întrupată în muzică – a adevăratei eliberări din cotidian, căci se spune că fiecare suflet are muzica lui. Ce gând eliberator că însuşi oraşul – da, oraşul, zilnicul nostru spaţiu târnăvean, în care, coordonaţi de aceleaşi mişcări şi motivaţii ne desfăşurăm rutina vieţii – a ales ca în acest sfârşit de săptămână să fie locul escapadei noastre, pentru reîncărcarea sufletului. Chemarea am auzit-o cu toţii.
Cu gesturi fără alibi, paşii sfioşi mă îndreaptă spre Piaţa Centrului. Obişnuinţă plăcută, pe timp de vară, străzile care patronează centrul sunt închise în week-end – adevărate artere suprasolicitate, care, tăiate de specialistul cardiolog, nu vor opri inima, ci îi vor da răgazul să trăiască cu adevărat. În faţa mea, un colos din schele de metal şi lemn, prin şuruburi strălucitoare-n orele amiezii, ţinându-se complice de mâini, mă impresionează. Încă se mai lucrează la scenă, chiar dacă văzduhul fierbea la foc mic până departe, în vacarmul iscat de ecoul maşinuţelor de metal ori muzicile felurite, dar cine să mai bage în seamă… Cu ochii hoinărind în toate direcţiile, încercând să perceapă parcă totul într-o singură clipire de geană, rămân surprinsă şi încântată totodată de veritabila capacitate a acestui oraş, în cea mai mare parte a timpului şters şi banal, ca o domnişoară timidă, curtată dintr-odată de prea mulţi pretendenţi, capacitate de a se mula pe acest impresionant şi bine definit colaj de culori, sunete, arome prăjite, baloane, râsete… Ce altceva poate să însemne „Festivalul Zilele Tineretului”, decât toate acestea, asmuţirea simţurilor, cinstirea şi aprecierea tinerilor, căci se ştie, ziua de mâine aparţine lor, celor de azi. Dincolo de super ego-ul pe care-l afişăm, câteodată fără ruşine, am putea să căutăm mai bine şi mai des prin cotloanele inimii, să putem să smulgem sentimente, gânduri, aplauze, în faţa frumosului, căci prea des acestea sunt închise. Momentele artistice pregătite au reuşit să declanşeze emoţii cu înalt nivel de vibrare.
Să fie oare întoarcerea la natură, sărăcie materială ori spirituală, lipsă de civilizaţie ori respect faţă de oraş al acelor participanţi din alte localităţi, faptul că au ales să doarmă în corturi peste noapte? Aşa cum orice pădure îşi are uscăciunile ei, să privim doar partea boemă a festivalului. Tinereţea fiecăruia dintre noi, indiferent de vârstă, ne poate duce cu gândul, pe unii, la acele vremuri fără griji, când poate – contrar regulilor şi conduitei morale – aţi decis să dormiţi într-un cort, poate chiar lângă scena pe care, în următoarea zi, se va fi aflat trupa preferată.
Sfâşiată cu privirea în atâtea direcţii, cu gândurile survolându-mi inima, ca într-un aeroport internaţional, fiecare pe limba lui, dar totuşi, înţelegându-se, mă bucură imaginea de ansamblu. Festivalul ne invită să acceptăm cu drag o vată pe băţ de la adolescentul emoţionat, care ne simpatizează încă din şcoala generală, ori poate să gustăm aroma micilor prăjiţi de pe la tarabele îmbâcsite cu bunătăţi, ori altele cu suveniruri.
În vârful degetelor, înserarea se întinde ca o perdea despletită, invăluindu-ne pe nesimţite. Sub pleoapele pe care le ţin închise acum, vedenia luminilor stridente m-a chinuit un minut, apoi m-am liniştit şi am deschis ochii şi în ochii mei priveau ochii sclipitori ai oraşului. Atunci am şimţit: inimile noastre bat acelaşi ritm. Doar blândeţea lor a putut să mă smulgă dintr-o realitate ce mă înstrăina tot mai mult de mine, ca cetăţean. Însuşi oraşul a fost cel care ne-a amintit şi de această dată că nu este altceva decât un jurnal deschis, un album al amintirilor pentru noi toţi şi că tineri suntem mereu, sau ar trebui să fim, înăuntrul sufletului, indiferent de vârstă, având indispensabil nevoie de o mică voce infantilă, gângurind în inima noastră. Să închidem aşadar toate grijile, fricile şi îndoielile într-o cutie şi să aruncăm cheia, până la o nouă ediţie a tineretului şi a tinereţii, până când, mai bătrâni, vom mai întineri puţin. Ca un suflu înfierbântat de sentimente şi aspiraţii, să înşurubăm în noapte lampioane fierbinţi şi anul viitor, să ducă acestea spre marea cerului, bărcile mititele ale dorinţelor, visul fiecăruia dintre noi!

Adela Cândea cls.a VII-a
(câştigătoarea concursului “Cei mai talentaţi elevi”)