SEMNIFICAȚIA ZILEI DE 25 MARTIE PENTRU POLIȚIA ROMÂNĂ


Prin art. 50 din Legea nr. 218 din 23.04.2002 data de 25 martie a fost desemnată Ziua Poliţiei Române.
Alegerea acestei date este legată de simbolul creştin al Bunei Vestiri aflat pe primul steag al Marii Agii, simbol ce a fost preluat şi pe actualul drapel al Poliţiei Române.
În anul 1822 domnitorul Grigore Dimitrie Ghica i-a înmânat Marelui Agă Mihăiţă Filipescu (şeful poliţiei din acele timpuri) drapelul pe care este cusută sigla Steagului Agiei. Alături de siglă se află o ghirlandă din aur în interiorul căreia este prezentată Maica Domnului, înaintea îngerului ce-i aduce vestea cea bună (Buna Vestire).
Poliţia, ca dimensiune obligatorie a statului este, la fel de veche şi la fel de actuală ca acesta. Ea este o constantă a societăţii umane, constituind una din cele mai vechi instituţii cunoscute. Bazele ei au fost puse încă din antichitate de legislatorii greci Drakon şi Solon şi a fost considerată atât de utilă încât Aristotel afirma că aceasta “rămâne primul şi cel mai mare dintre toate bunurile”.
La greci şi apoi la romani, poliţia a fost considerată ca o instituţie de elită. Ea se bucura de mare prestigiu şi era considerată, ca fiind sufletul societăţii, deoarece se îngrijea d tot ceea ce era de trebuinţă oamenilor, făcea să domnească ordinea, binele public, prin înlăturarea tuturor fenomenelor antisociale.
Existenţa şi evoluţia societăţii nu poate fi concepută fără asigurarea ordinii şi liniştii publice, fără recunoaşterea şi respectarea personalităţii umane, atributele fundamentale ale oricărei societăţi omeneşti.
Poliţia apare în structura statelor ca o necesitate. O găsim sub diferite denumiri, încă înaintea erei noastre. Marii filozofi ai lumii: Platon, Aristotel, Socrate, Cicero, etc, au încununat poliţia cu o aureolă divină. Platon o definea ca fiind “viaţa”, regulamentul şi legea care, prin excelenţă menţine cetatea. Socrate o denumea “sufletul cetăţii” (statului), iar Aristotel definea poliţia drept “buna ordine, guvernarea oraşului, menţinerea vieţii poporului ca primul şi cel mai mare dintre toate bunurile”.
Într-o lume ireală nu ar fi nevoie de poliţie. Totuşi, experienţa acumulată indică faptul că sentimentele nobile sunt foarte fragi în faţa ambiţiei, avidităţii, opresivităţii sau furiei care duce la un comportament ameninţător la o scară mai mare sau mai mică.
Rosturile şi raţiunea existenţei poliţiei, ca parte constitutivă a forţei publice, temeiurile activităţii sale îşi găseşte justificarea în existenţa şi manifestarea contradicţiilor sociale, în necesitatea satisfacerii unor cerinţe ale vieţii sociale şi pentru reprimarea unor manifestări şi tendinţe deviante de ordin individual sau colectiv.
Necesitatea poliţiei iese mai puţin în evidenţă în condiţii de viaţă normală, obişnuită şi în colectivităţile cu grad sporit de civilizaţie, ai căror membrii au o morală sănătoasă. Rosturile şi utilitatea sa sunt mai vizibile acolo unde moravurile nu sunt suficient de trainice sau atunci când grupurile – umane trec prin momente deosebite care le scot de pe făgaşul obişnuit (seisme, inundaţii, incendii, etc.).
Încă de la începuturile sale, poliţia s-a conturat ca un organism creat de societate pentru a contribui, cu mijloacele sale specifice la rezolvarea unor interese general umane (securitate socială, personală, civică, etc.), a unor probleme curente de viaţă, la apărarea societăţi în general, îndeosebi în sensul consemnării şi permanentizării rânduielilor sociale şi al asigurării ordinii şi liniştii în stat.
În statele occidentale dezvoltate, poliţia este o instituţie dotată cu cele mai moderne mijloace, iar poliţistul se bucură de un prestigiu asemănător celui al magistratului, aflându-se înaintea altor funcţionari publici, deoarece are de dus marea răspundere a prevenirii şi combaterii faptelor antisociale. Profesiunea de poliţist se confundă cu interesul general, iar poliţistul de aceea este omul aparţinând tuturor, exercitând mai degrabă un mandat, decât profesiune.

2
Această instituţie, cu rosturi informativ – coercitive, va exista atâta timp cât va exista societatea şi civilizaţia. Activitatea sa represivă a vizat şi vizează corectarea sau anihilarea comportamentelor deviante, a actelor de dezordine, a tendinţelor de avariţie şi haos social, asigurarea liniştii şi ordinii indispensabile societăţii. Din această cauză, acţiunile ei în nenumărate rânduri sunt dezaprobate de marea masă de cetăţeni. Sub acest aspect, poliţia nu este aproape nicăieri iubită, dar în majoritatea statelor este apreciată şi respectată.
Dat fiind că şi în intervenţiile sale banale, asupra poliţistului se îndreaptă privirea întregii societăţi. Nu în puţine cazuri, poliţistul devine model de referinţă, ori ţintă a unor critici neiertătoare.
Statul modern îşi plasează forţele sale de poliţie în prima linie 1- confruntării cu cei care îi încalcă legile sau ameninţă ordinea socială, acestea asigurând traducerea legii în practică. Pentru cetăţeanul obişnuit, poliţistul înseamnă legea, el trebuind nu numai să discearnă, să investigheze şi să acţioneze pentru aplicarea legii şi asigurarea ordinii, ci să reprezinte şi contactul cu autoritatea statului de control social. Metaforic vorbind poliţistul reprezintă “braţul prelungit al legii” ataşat mecanismului statului, pentru aplicarea legii, pentru impunerea ei fără nici o restricţie.
Munca organelor de poliţie nu constituie o activitate direct productivă, dar prin specificul ei aceasta contribuie la crearea şi asigurarea climatului necesar producerii bunurilor materiale şi spirituale societăţii.
Caracterizată de cunoscutul sociolog şi economist german Max Weber ca “singura autoritate a violenţei legitime” activitatea represivă a poliţiei a vizat şi vizează corectarea comportamentelor deviante, a actelor de dezordine, a tendinţelor de anarhie şi haos social, asigurarea liniştii şi ordinii indispensabile societăţii. Atunci când acţiunile sale vizează aplanarea unor stări conflictuale, finalul conduce în a mulţumii doar pe una din părţile implicate, motiv pentru care unele persoane nu sunt mulţumite de activitatea acesteia.
Respectaţi, dar cel mai adesea contestaţi, poliţiştii sunt reprezentanţi ai societăţii în care trăiesc, dar cărora li se pretinde să aibă un comportament şi un nivel de pregătire şi de educaţie peste cel mediu.
În perioada pe care o traversează societatea noastră, nevoia de poliţie este deosebit de profundă, deoarece pe lângă acţiunile practice de aplicare a legii, aceasta are menirea de a-i face pe oameni mai conştienţi de realităţile, tendinţele şi contradicţiile lumii în care trăiesc, de posibilităţile şi limitele acţiunii sociale, contribuie a-i sprijini în adoptarea la cerinţele tranziţiei spre o societate în care să primeze domnia Legii – Statul de drept.
Necesităţile de bază ale unei societăţi democratice în, ceea ce priveşte
activitatea poliţiei, apreciem că trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: – să fie puternică, capabilă să inspire încredere;
– să fie cinstită, fără corupţie;
– să respecte drepturile şi libertăţile fiecăruia;
– să se bucure de o imagine bună;
– să dovedească eficienţă, operativitate şi transparenţă;
– să fie sensibilă la nevoile cetăţenilor întregii comunităţi.

3

EVOLUTIA POLITIEI ROMÂNE

Ţările feudale româneşti nu aveau o organizare poliţienească propriu-zisă, comandanţii de oşti aveau atribuţii privind paza ordinii şi liniştii interne. În Moldova, şeful poliţiei era Hatmanul, iar în Muntenia, Marele Spătar.
În veacul al XIV-lea, documentele vorbesc despre existenţa vornicului care îndeplinea atribuţii poliţieneşti. În anul 1620, domnitorul Radu Mihnea a înfiinţat la Bucureşti funcţia de ,1rgă” – şef al poliţiei (care a fost introdusă ulterior şi la Iaşi).

In timpul domniei fanariote, Alexandru Ipsilanti (1774-1782) ridică – .Agia” la rangul de instituţie a statului. Agia se transformă în poliţie în timpul ocupaţiei ruseşti 1806-1812. Regulamentul organic din 1831 în Muntenia şi 1832 în Moldova, este prima lege care prevede o anumită structurare a poliţiei româneşti în oraşe şi judeţe.
După Unirea Principatelor române (24.01.1859) domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a creat Poliţia comunală.
De numele lui Vasile Lascăr se leagă prima lege organică a poliţiei, intitulată “Legea asupra organizării poliţiei generale a Statului” adoptată la 01.04.1903.
După constituirea statului naţional unitar român în urma Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 într-o perioadă de afirmare a normelor constituţiei în 1923 a fost adoptată “Legea pent u organizarea poliţiei generale a statului”.
În ianuarie 1949 Prezidiul Marii Adunări Naţionale a aprobat un dec ~ prin care s-a înfiinţat “Direcţia Generală a Miliţiei”.
Prin Decretul Lege numărul 2/27.12.1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, denumirea de miliţie s-a schimbat în poliţie.
După revoluţia din 1989, Ziua Poliţiei a fost sărbătorită pe 8 iulie, dată la care în 1929 fusese promulgată prima lege a Poliţiei Române moderne “Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului”.
Aniversarea Zilei Poliţiei Române în 25 martie “concomitent cu sărbătoarea creştinească a Bunei Vestiri” se datorează faptului că în anul 1822, primul domnitor pământean (după cei fanarioţi) GRIGORE DIMITRIE GHICA a înrnânat Agiei (fosta Poliţie) un steag galben, care avea pe o parte icoana Maicii Domnului şi pe cealaltă insemnele Poliţiei.
Dorim să încheiem această scurtă expunere cu două citate din Honnore de Balzac în care arată că: 1. “Les guverncments passent, les societes perrisent, la police est etemelle”. 2. Politia! … Cine sunt cei care o dispreţuiesc? Inconştienţii ce nu ştiu decât să batjocorească ceea ce înseamnă liniştea lor. Căci, suprimaţi poliţia şi veţi suprima civilizaţia.
Honnore de Balzac