Ultimul ‘verşuitor’ din Deleni, cantorul Victor Bogdan, a plecat fără vers

Ultimul „verşuitor” din satul Deleni, comuna Băgaciu, cantorul Victor Bogdan, cel care a scris sute de versuri pentru localnicii decedaţi timp de 50 de ani, prin care provoca hohote de plâns şi lacrimi mai amare decât cele stoarse de bocitoare atunci când îşi recita şi cânta propria creaţie la înmormântări, a plecat fără ca cineva să îi facă şi lui vreun vers.

Cantorul Victor Bogdan (27 noiembrie 1934 – 2 februarie 2011), cunoscut în Deleni ca Victoru’ lu’ Niculae a’ Buţii, era văduv de mai mulţi ani şi a fost găsit mort la un pasaj dintre două curţi, cel mai probabil îngheţat, pe o vreme geroasă.

„În seara de 1 februarie 2011, Victoru’ lu’ Niculae a’ Buţii din Deleni, cantor şi verşuitor, se pregătea să treacă prin portiţa dintre curţi, să-şi vadă sora. Era văduv, s-o fi dus la cină, în poveşti, ori să-şi facă împreună rugăciunile de seară. Acolo s-a întâmplat să cadă, lângă portiţă, să agonizeze până când gerul nopţii l-a răpus. L-au înmormântat fără vers. Cei care l-au ştiut, spun şi azi că Buţa, înainte de a trece prin cealaltă portiţă, şi-a făcut propriul vers. Ultimul”, a arătat muzeograful Carmen Lucia Petru, de la Muzeul din Târnăveni, autoarea studiului „Deleni, 2 februarie 2011, Ultimul verş”.

Fiul lui Victor Bogdan, Nicolae, a declarat, pentru AGERPRES, că tatăl său avea o voce apropiată de cea a cântăreţului Nicolae Furdui-Iancu şi că i s-a oferit o şansă de a învăţa preoţia, însă părinţii nu i-au permis, întrucât nu avea cine să îngrijească oile.

„Tata a avut patru clase şi, odată cu alfabetizarea din perioada comunismului, a primit diploma de opt clase. A avut o atracţie foarte, foarte puternică faţă de biserică. Pe vremea aceea, la Deleni erau greco-catolici, nu erau ortodocşi, iar părintele greco-catolic l-a îndrăgit foarte tare şi i-a zis bunicului ‘bade Niculae, dă-mi-l pe copilul ăsta mie să-l fac popă’. Iar bunicul i-a răspuns; ‘nu pot să vi-l dau, dom părinte, că n-are cine să meargă cu oile’. Aşa se punea problema atunci. Au fost cinci copii, trei băieţi şi două fete, iar tata a fost cel mai mic dintre băieţi. Dintre băieţii mai mari, unul era acasă, unul a fost trimis slugă la cineva bogat de aici, din sat, iar tata era cu oile. Tata avea un talent aparte, cânta foarte frumos. Pe vremea pe când a început cu Cântarea României, a insistat foarte mult învăţătoarea mea pe lângă el să meargă, dar n-a vrut sub nicio formă. Multă lume a vrut să-l scoată din anonimat, dar el nu voia. El era mulţumit cu faptul că mergea la biserică şi îi plăceau animalele, avea şi serviciu, fiindcă a lucrat la gaz. Ăsta era mediul lui în care îi plăcea. Doar oile nu-i plăceau din cauza copilăriei petrecută la coada oilor. În momentul în care mi s-a destăinuit, mi-a spus: ‘mă, copile, dacă mă dădea tata atunci la popa Bordeanu şi eu eram om în ziua de astăzi’. A avut o voce foarte foarte bună, puternică ceva ca timbru apropiat de Furdui-Iancu. Era o voce foarte puternică. El chiar dacă încerca să cânte mai piano, tot tare cânta”, a declarat Nicolae Bogdan.

Victor Bogdan a scris numeroase pricesne, care au rămas la biserica din Deleni, la fel ca multe dintre caietele sale de ‘verşuri’ pentru cei morţi. Din versurile care au rămas în posesia fiului său, Nicolae, putem deduce impactul emoţional pe care aceste strofe îl aveau asupra cortegiului funerar.

„Tata a scris sute de poezii cu tematica aceasta, a înmormântării. A avut un teanc mare de caiete, 48 de file are un caiet, să zicem două file de versuri la fiecare mort, faceţi un calcul… Foarte multe i-au rămas la biserică, pentru că a compus şi pricesne de-a lungul anilor, pentru că pe vremea comunismului nu erau tipărite şi s-au transmis şi alea exact aşa, pe foi de caiet, scrise de mână. Pricesnele le cânta la biserică în zilele de sărbători. Versurile pentru morţi le cânta după ce se termina slujba de înmormântare. Ultimul cuvânt era al lui, înainte de ‘Tatăl nostru’. Acesta era ultimul moment, iar dacă preoţii nu reuşeau să stoarcă lacrimi, vă spun eu cu mâna pe inimă şi pe cuvânt, dacă vreţi să mă credeţi, când cânta tata versurile sale, era festival de plâns. Lumea plângea când începea să cânte primele strofe deja. Toată adunarea plângea”, îşi aminteşte Nicolae.

Fiul ‘verşuitorului’ din Deleni ne-a istorisit cum era atmosfera în casa lor atunci când tatăl său crea, mai ales că toată familia locuia într-o singură cameră.

„Oamenii erau foarte impresionaţi când era el în activitate şi se apuca cânte. Noi am avut o casă cu trei camere, în camera din faţă, cum era la ţară, era camera neatinsă. În camera din mijloc locuiau bunicii şi noi locuiam în camera din spate. Şi noi eram patru într-o cameră, eu, sora, mama şi tata. În momentul în care el se apuca de actul creaţiei, nu se mai discuta acasă, se făcea linişte. La început n-am înţeles. După aceea, noi, fiind copii mici, ne-am adaptat şi mama nu mai ne făcea semn să tăcem. Nici ea nu vorbea cu el. Dacă el punea vreo întrebare, era bine, dacă nu, se retrăgea. Se ducea în grajd la vite, îşi lua catrafusele şi se ducea acolo sau se ducea prin grădină. Acolo se gândea, apoi venea şi aşternea totul pe hârtie. Vara era mai comod, pentru că se ducea undeva, la umbră, se aşeza şi îşi făcea treaba. Eu îmi amintesc că, la înmormântări, atunci când începea să cânte primele strofe, eram tare impresionat. Poate şi pentru că moartea pare teribilă pentru un copil, indiferent cine moare. Dar când vezi că e aşa de evidenţiată moartea şi a scris cu atâta jale, era impresionat şi plângeam pur şi simplu”, a mai spus Nicolae Bogdan.

„Verşuitorul” fluiera toată ziua şi cânta, îi plăcea mult muzica populară şi, de multe ori, compunea versuri în timp ce fredona o melodie.

„Îi plăcea foarte mult pe vremea să asculte muzică populară la radio, nu aveam televizor când eram copii mici. Era aşa într-o dispoziţie… Cred că aşa se calma într-un fel şi era în lumea lui şi, uneori, cântând îşi crea versurile. El şi-ar fi dorit să devină preot. Era dorinţa lui din copilărie, dar şi marele său regret că nu a ajuns. Îşi amintea asta adesea când eram necăjiţi şi lucram cot la cot cu el, până m-am însurat – dar mergeam şi îl ajutam şi după aceea. Zicea în momentele de tristeţe: ‘Tată, tată, de ce nu m-ai lăsat să mă fac popă?’ (…). A fost apreciat, nu pot să zic că nu a fost, deşi a avut el necazurile lui, plus altele, fiindcă îi plăceau mult femeile”, ne-a mai relatat Nicolae.

Bătrânul său tată a locuit singur în ultima vreme a vieţii sale şi „ca omul singur, era morocănos tot timpul”.

„Chiar în perioada aia, şi asta regret pentru tot restul vieţii, noi am avut o relaţie mai tensionată pentru că el a făcut nişte treburi, poate fără să-şi dea seama. A suferit în ultima parte a vieţii de epilepsie, i-a fost descoperită târziu, pe la 65 de ani, şi asta cred că i-a cam afectat un pic şi modul de gândire. Aşa că a început să împartă din pământul care-l aveam din partea mamei la verii mei şi ne-am cam supărat pe el, eu şi sora mea. Chiar înainte de moartea lui am avut o discuţie mai tensionată şi m-am supărat pe el şi am rămas supăraţi (…), mă duceam rar pe la el. Am fost tare necăjit când am fost sunat că l-au găsit. Avea o cărare pe care mergea la sora lui (…). Pentru a trece peste o brazdă avea o scară rezemată de un salcâm. Ce s-a întâmplat? Numai el şi Dumnezeu ştie, dimineaţa m-a sunat o vecină şi mi-a zis că l-a văzut pe tata că zace lângă gard, iar noaptea au fost -15 grade Celsius. Eu cred că a făcut infarct şi a căzut. Ştiţi de ce? Pentru că el a căzut cu faţă pe nişte ramuri de salcâm, nici o zgârietură nu a avut pe faţă. Vă daţi seama? Nici cea mai mică zgârietură! Vremea era ca exact ca acum, un pic de zăpadă, dar cu ger. Nu avea urme de lovituri”, a mai arătat Nicolae.

Muzeograful Carmen Lucia Petru a arătat în cercetarea sa că Victor Bogdan a compus versurile după inspiraţie, în funcţie de propria trăire legată de defunct, fiecare compoziţie fiind originală, evitând formulările repetitive şi că doar finalul se repetă cu fidelitate, la fiecare vers: „Iar tu jalnică adunare/ La-amea înmormântare/ Ziceţ acum pentru mine Dui doamne sufletu-n bine./ Fămi doamne şi mie parte Din a ceriului dreptate/ Undei locul făr de chin /Săl petrec în veci AMIN”.

„Regăsim în aceste versuri o virtute cathartică, pe măsura intensităţii maxime a deprimării. O acalmie atât de necesară restabilirii echilibrului psihic, o împăcare a sufletului popular cu soarta lui atât de labilă, într-un cosmos devenit familiar, prin puterea minunată a poeziei. Moartea, post existenţa, lumea de dincolo, nu pot fi conştientizate decât prin moartea celuilalt”, a spus muzeograful.

Victor Bogdan din Deleni a fost cantor din anul 1960, a urmat şcoala cantorală la Cluj, în 1981, a compus şi a cântat versuri din anul 1961, inspirându-se, la început, dintr-un model adus de o consăteancă, Măricica lui Ciovica.

Până când Victor Bogdan a început să compună versuri, în Deleni mai erau câteva bocitoare, foarte pricepute la cântatul după mort, spune Carmen Lucia Petru în lucrarea sa „Deleni, 2 februarie 2011. Ultimul verş”.

„Specie tributară imaginaţiei şi talentului personal, versul păstrează un repertoriu tradiţional de motive poetice. În creaţiile lui Victor Bogdan regăsim o bună parte din acest repertoriu, în versuri, unice, de certă valoare poetică. Iată câteva exemple: vestirea morţii: ‘Clopotele în sat răsună’ (Verşul Morţii lui Teofil Manciu, 6 V 1986), ‘Duminecă spre-n serat/ Vestea rea sa-uzea-n sat’ (Garincea, 23 XII 1990), ‘Duminecă-n amiaza mare/ Un groaznic val de-n tristare/ S-a abătut peste sat/ Când clopotele au răsunat’ (Aurelian Popa, 3 VIII 1987). Apoi despre boala mortului care a fost fără leac: ‘Dureri şi chinuri amare/ Boală făr de vindecare’ (Damian Maria, 25 VIII 2001), ‘Zile grele şi amare/ Boală făr de vindecare’ (Maria Şincu, 7 VII 1988), ‘Că mi-a fost boala aşa/ Să mă vindece moartea’ (loan Porime, 8 X 1995)”, se mai arată în studiul muzeografului.

Cât a trăit Buţa, versul era perceput în Deleni ca un act tradiţional obligatoriu al ritualului funerar, mai spune muzeograful, care consideră că „el întărea credinţa că moartea nu-i sfârşit, ci începutul unui alt fel de a fi”.

Victoru’ lu’ Niculae a’ Buţii a fost primul mort din Deleni, după 50 de ani, care a fost înmormântat fără „verş” şi, nu doar atât, era să nici nu fie înmormântat, ca urmare a înţelegerii greşite a unor rânduieli bisericeşti de către un preot. AGERPRES